Arhivă pentru ‘Analize Medicale’ categorie

Pericolul de obezitate la copii

24.07.2008

Copiii trec prin perioade în care sunt mai sensibili la pericolul reprezentat de obezitate către vârsta de 3 luni şi după 3 ani, vârste la care organismul poate crea predispoziţii spre o viitoare supraponderabilitate, conform unui studiu realizat de cercetători francezi şi publicat în numărul din luna iunie al revistei American Journal of Clinical Nutrition.

În cadrul studiului s-a ajuns la concluzia că diferitele perioade ale copilăriei nu prezintă acelaşi risc de a suferi de obezitate la adolescenţă. Două perioade însă sunt de o importanţă crucială pentru viitorii adolescenţi în ceea ce priveşte masa corporală – primele trei luni din viaţă şi apoi perioada de imediat după împlinirea vârstei de 3 ani.
Între vârsta de 2 şi 3 ani “viteza cu care organismul copiilor câştigă în greutate nu are nici o relevanţă pentru masa corporală ulterioară, de la vârsta adolescenţei.

Conform acestui studiu, pentru băieţi, viteza de creştere la vârsta de 3 luni este legată de masa corporală ulterioară dar şi de dezvoltarea masei musculare. De cealaltă parte, la fete, o creştere rapidă la această vârstă are corespondenţă ulterioară doar în creşterea masei de ţesut gras.
Conform unui alt studiu american, copiii din mame care au luat mai mult în greutate în perioada de sarcină, întâmpină un risc crescut de a prezenta un exces de greutate la vârsta de 7 ani.

Cauzele obezităţii sunt complexe şi includ factori genetici, biologici, comportamentali şi culturali. La bază obezitatea apare atunci când o persoană mănâncă mai multe calorii decât arde. Dacă un părinte este obez, există o şansă de 50% ca şi copiiii săi să devină obezi. Dacă ambii părinţi sunt obezi copilul are o şansă de 80% să fie obez. Deşi există anumite afecţiuni medicale care produc obezitatea, mai puţin de 1% dintre obezităţi sunt produse de probleme fizice.

Obezitatea la copil si adolescent poate fi legată de:
- obiceiuri alimentare proaste
- mâncatul în exces
- lipsa de exerciţiu fizic
- istoric familial de obezitate
- boli medicale endocrine sau neurologice
- medicaţie de tip steroizi, medicaţie antipsihotică, etc
- evenimente de viaţă stresante
- probleme cu familia şi colegii
- stima de sine scazută
- depresia sau alte probleme emoţionale

Indicele de greutate corporală poate determina gradul de obezitate la copii. Indicele de greutate corporală al unui copil sau adolescent se obţine prin împărţirea greutăţii la înălţime. Noile valori ale indicelui de greutate acceptate pe plan internaţional ca limită inferioară pentru obezitate sunt:

- 20.09 pentru băieţi şi 19.81 pentru fete, la vârsta de 2 ani
- 19.30 pentru băieţi şi 19.17 pentru fete, la vârsta de 5 ani
- 24.00 pentru băieţi şi 24.11 pentru fete, la vârsta de 10 ani
- 28.30 pentru băieţi şi 29.11 pentru fete, la vârsta de 15 ani
- 30 atit pentru băieţi, cât şi pentru fete, la vârsta de 18 ani sau mai târziu.

Apariţia obezităţii se datorează faptului că nivelul de activitate fizică este în continuă scădere. Foarte mulţi copii preferă să petreacă ore întregi în faţa televizorului sau în faţa calculatorului, în defavoarea practicării unui sport.
Un dispozitiv de monitorizare care reduce cu 50% timpul petrecut în faţa televizorului şi a computerului îi poate ajuta pe copiii supraponderali să mănânce mai puţin şi să piardă în greutate, conform unui nou studiu. Dispozitivul a fost testat în cadrul mai multor experimente, el dând rezultate fără a crea conflicte prea mari între părinţi şi copii. Numeroase studii precedente au demonstrat că tinerii din întreaga lume industrializată cresc nesănătos în greutate, lucru cauzat de stilul de viaţă sedentar, de alimentaţia tip fast-food şi de reclamele de la televizor care îi îndeamnă să mănânce dulciuri şi să bea băuturi carbogazoase. Alte studii au constatat o legătură directă între obezitate şi timpul petrecut în faţa televizorului.
Cercetători din cadrul Universităţii din New York au dorit, astfel, să vadă dacă un dispozitiv creat pentru limitarea perioadei de vizionare TV îi poate ajuta pe copii. Cei 70 de subiecţi monitorizaţi, cu vârste între patru şi sapte ani, aveau obiceiul de a petrece cel puţin 14 ore pe săptămână la televizor sau în faţa monitorului. Dispozitivul a fost ataşat televizoarelor şi computerelor a aproximativ 50% dintre micuţi, astfel încât timpul pierdut astfel să fie redus cu jumătate. Copiii din acest grup au fost nevoiţi să introducă un cod de acces pentru a se uita la TV sau a se juca pe computer. Când timpul care le era alocat se epuiza, aparatele încetau să mai funcţioneze.

Rezultatul a fost ca, după doi ani, 30% dintre aceştia au scăzut considerabil în greutate, fără a se constata însă o intensificare a activităţii fizice. Explicaţia ar putea consta în reducerea momentelor în care copiii mâncau haotic, în timp ce se uitau la televizor, sau a consumării de alimente intens promovate în spoturile publicitare.

O altă încercare de a combate obezitatea la copii este propunerea Comisiei Europeane de a distribui gratuit fructe în şcoli pentru încurajarea bunelor obiceiuri alimentare în rândul elevilor, astfel încât aceştia să nu devină supraponderali. Circa 22 de milioane de copii din spaţiul Uniunii Europene sunt supraponderali, dintre care cinci milioane sunt obezi, iar acest număr ar urma să crească cu 400.000 în fiecare an.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă un consum net zilnic de 400 de grame de fructe şi legume de persoană. Majoritatea europenilor nu ating acest obiectiv. Consumul este în scădere, în special în rândul tinerilor. Experţii coincid asupra faptului că o alimentaţie sănătoasă poate juca un rol fundamental în reducerea fenomenului obezităţii şi a riscului ca, la o vârstă mai avansată, să apară grave probleme de sănătate precum bolile cardiovasculare şi diabetul.

Iată câteva măsuri care pot fi preventive, dar si curative care pot ajuta copilul predispus la obezitate:
- Limitarea consumului de lichide carbogazoase îndulcite
- Evitarea alimentaţiei de tip fast-food.
- Micşorarea porţiilor consumate la fiecare masă, astfel se micşorează şi numărul de calorii.
- Copiii nu trebuie să fie fortaţi să “cureţe farfuria”.
- Încurajarea activităţii fizice zilnice: plimbări cu părinţii sau bunicii, joaca afară din casă, mersul pe bicicletă, practicarea sporturilor în echipă.
- Limitarea timpului acordat televizorului şi calculatorului şi evitarea consumului de alimente în timpul acestor activităţi.
- Comunicarea şi discuţiile referitoare la alimentaţia sanatoasa. Parintele trebuie să fie un model pentru copil prin modul sănătos de alimentaţie şi prin activitatea fizică zilnică.

VN:F [1.2.2_602]
Rating: 2.8/5 (2 votes cast)
Share on Facebook

Alergiile la copii

24.07.2008

Alergiile la copii reprezintă în prezent a doua cauză de îmbolnăvire după infecţiile de căi respiratorii. De aceea, este bine de ştiut ca în prezent, când factorii de mediu (apă, aer) şi alimentaţia sunt din ce în ce mai importanţi pentru declanşarea alergiilor, părinţii să înveţe să ia pentru copii lor măsuri de prevenire ale alergiilor.

Alergia constituie o reactie a organismului unei persoane la contactul cu anumite substante alergene ce se gasesc in alimente, medicamente, praf, aer etc. Unele forme de reactivitate alergică, precum atopia, apar numai la indivizii care au o predispoziţie încă neexplicată la alergenii din mediu şi care asociază niveluri ridicate de IG-E serice. Bolile atopice includ astmul bronşic, rinita alergică şi eczema atopică a sugarului.

Putem recunoaşte semnele unei boli alergice după următoarele simptome: cutanate (dermatită, eczemă, urticarii, angioedem, transpiraţii), oculare (edem al pleoapei inferioare), la urechi (senzaţii de înfundare, prurit, înroşire), torace (tuse, wheezing, dispnee).

Grupele de vârstă între 3 luni şi 9 luni, precum şi grupele 2 ani şi 5 ani sunt cele mai predispuse la a dezvolta alergii. 8% dintre copiii sub trei ani sufeă din cauza alergiilor alimentare, până în prezent singura modalitate de vindecare fiind evitarea alimentelor care declanşează boala.
Sugarii sunt predispuşi în perioada când vin în contact cu alimente noi. proximativ unul din 20 de copii are o alergie la alimente diagnosticata medical. Cele mai alergizante alimente sunt: proteine de origine animală (unt, smântână, albuş de ou, arahide, căpşuni, fructe de pădure, cacao, ciocolată). Părinţii nu trebuie să se grăbească cu introducerea timpurie a unor alimente pe care copii nu sunt pregătiţi să le tolereze. Alimentaţia naturală este cea mai indicată în perioada de nou-născut şi sugar şi ea trebuie menţinută cât mai mult timp posibil, dar atunci când alăptarea nu este posibilă, să se recurgă la formule de lapte praf hipoalergice care exclud de la început riscul de a dezvolta o alergie la proteina laptelui de vacă. Apariţia bolilor atopice cum ar fi eczema, astmul sau alergiile provocate de mâncare poate fi întârziată sau chiar prevenită la bebeluşi cu un grad mare de risc dacă sunt hrăniţi numai la sân timp de cel puţin 4-6 luni.
Alergiile pot fi însă declanşate nu numai de alergeni alimentari, ci şi de alergenii din mediu: praf, polen, mucegai, păr de animal, mai ales dacă unul dintre părinţi sau ambii sunt alergici.

Tratamentul alergiilor, în general, este de lungă durată mai ales dacă este vorba de forme cronice care se manifestă cu simptome respiratorii sau dermatologice şi constă în administrarea de antihistaminice o perioadă mai lungă de timp, dar numai la sfatul medicului alergolog şi dermatolog. Una dintre cele mai eficiente metode terapeutice în alergologie este „evicţiunea”, evitarea contactului cu alergenul cauzal. La copii, o interdicţie seacă şi categorică a medicului alergolog poate antrena o gamă largă de frustrări ce pot atinge nivelul anxietăţii, chiar şi al depresiei, deci atât părinţii, cât şi medicul curant vor fi foarte atenţi la managementul alergiilor la copii, pentru ca acestea să afecteze cât mai puţin calitatea vieţii micuţilor.

Pe plan mondial, s-a născut „teoria igienei în alergologie”, alimentată şi de exemplul ratei scăzute a alergiilor copiilor de fermieri americani în raport cu frecvenţa crescută a alergiei la copiii de la oraş, supuşi unei igiene mult mai riguroase, a cărei consecinţe pe plan imunitar a fost reprezentată de lipsa de antrenament a anticorpilor antibacterieni, atiparazitari, etc şi dezvoltarea, în compensaţiei, a anticorpilor alergiei, aşa numitele imunoglobuline E (IgE).

„Beneficiarii” acestei creşteri ameninţătoare a bolilor alergice sunt copiii şi tineri, la care, de la naştere, dar în special după vârsta de 2-3 ani, alergiile ating p incidenţă foarte crescută până la vârsta pubertaţii.
Pentru diagnosticul de alergie sunt utile testările alergologice, dar acestea nu se fac la orice vârstă, ci numai după şapte ani, întrucât pot exista rezultate fals pozitive.

Măsurile de prevenire pe care le pot lua părinţii pentru a nu dezvolta un teren alergic copiilor lor constau în primul rând într-o alimentaţie corectă, sănătoasă, lipsită de conservanţi, coloranţi şi E-uri, iar alimentaţia naturală este cea mai importantă. Un alt aspect îl reprezintă existenţa animalelor de companie şi joaca prin preajma animalelor fără stăpân.

VN:F [1.2.2_602]
Rating: 3.5/5 (3 votes cast)
Share on Facebook

Infertilitatea, o boală la modă

14.07.2008

Infertilitatea a devenit o boală la modă, fiind una dintre problemele cu care se confruntă extrem de multe cupluri din Europa, Statele Unite şi Japonia. Studiile spun că, în majoritatea ţărilor europene, unul din şase cupluri are probleme de fertilitate. Şi afecţiunea este comună atât femeilor, cât şi bărbaţilor. Altfel spus, infertilitatea nu ţine cont de sex.

Perioada fertilă într-un ciclu de 28 de zile este ziua 12-14. Important este să existe contact în perioada ovulaţiei, şi este mai bine ca înainte de acel raport sexual “important”, să fie o perioadă de abstinenţă de măcar două zile. După raportul sexual se recomandă o jumătate de oră de relaxare totală, nefiind indicat un duş imediat.

Se poate vorbi de infertilitate dacă în decursul unui an în care are contacte sexuale regulate şi fără protecţie, cu un bărbat fertil, o femeie nu rămâne însărcinată. Cel care stabileşte însă diagnosticul este medicul, care va stabili care sunt problemele în cuplu.

Cele mai frecvente cauze ale infertilităţii sunt: dezechilibrele hormonale, tulburări ale ovulaţiei, infecţiile organelor genitale, trompe uterine nepermeabile, obstruate în urma unor infecţii, malformaţiile congenitale sau dobândite pe parcurs ale organelor genitale, cauze imunologice sau endometrioza.
Pe lângă aceste cauze, specialiştii susţin că femeile îşi pot face rău singure, devenind, pentru o perioadă, infertile. Între astfel de cauze care duc la lipsa ovulaţiei, sunt prea multe diete pentru slăbit însoţite de exerciţii fizice excesive şi făcute la voia întâmplării, medicamente luate în exces şi nu de fiecare dată la sfatul medicului. Şi ar mai fi o cauză majoră: toate formele de stres emoţional care persistă pe o perioadă de timp îndelungată.

Atunci când se prezintă la medic, femeia care doreşte să fie mamă trebuie să expună în detaliu stilul său de viaţă. Specialistul fiind cel care va prescrie atât medicamente, dar va indica şi posibilele aspecte din viaţă care ar împiedica conceperea unui copil. Stresul este incriminat în mai toate afecţiunile de azi. Medicul nu poate prescrie însă o reţetă pentru reducerea stresului. Soluţia ar fi în fiecare zi să existe măcar jumătate de oră de relaxare.

Alte cauze ale infertilităţii sunt alimentaţia. Nu trebuie făcut abuz de alimente suprarafinate: faină albă, zahăr rafinat, ulei rafinat, margarină. De asemenea, trebuie evitate produsele conservate cu substanţe chimice.
Nici cafeaua nu trebuie consumată în exces. Studiile arată că femeile amatoare de cafea au cu 50% mai puţine şanse de avea copii. Cea care vrea să devină mamă nu trebuie să fie sedentară, trebuie să meargă pe jos cel puţin jumătate de oră, recomandă specialiştii.

Tratamentul pentru infertilitate este în funcţie de cauză. Un tratament corect presupune tratamentul cauzei bolii. După ce s-a exclus factorul masculin, care este primul care se explorează în infertilitate, adică dacă spermograma soţului este în limitele normale, se trece la explorarea femeii.

Când cauza este una dintre următoarele: 1. trompe impermeabile; 2. tulburări de ovulaţie (ovare micropolichistice); 3. endometrioză; 4. cauze imunologice (anticorpi antispermatici), soluţia va fi tratament medicamentos şi/sau corecţie chirurgicală.
Când după tratament sarcina nu survine, se va trece la tehnici de reproducere umană asistata – FIV şi Embriotransfer.
Când problema este mai complicată, de genul: absenţa propriilor ovocite, ovare afectate în urma chimioterapiei pentru anumite tipuri de cancere, ovare îndepărtate chirurgical, anumite boli genetice, se va recurge la FIV cu donare de ovocite.

• Cele mai răspândite teste de evaluare a fertilităţii pentru femei sunt: histerosalpingograma (radiografie a trompelor şi a uterului) şi laparoscopia (examen al organelor femeieşti)
Bolile cronice care pot afecta fertilitatea sunt următoarele: diabetul de tip 1 şi 2, hipertensiunea, afecţiunile glandei tiroide, anemia şi boli autoimune.
Evaluarea medicală pentru infertilitatea unui cuplu începe cu examinări fizice, cu istoricul medical şi sexual al ambilor parteneri, teste ale spermei şi teste hormonale în cazul bărbatului şi, pentru femei, teste de verificare a ovulaţiei.
• Printre metodele pentru îmbunătăţirea relaţiilor sexuale se număra şi alimentaţia sănătoasă, exerciţii fizice regulate şi odihna suficientă.
• Pentru ca ţelina să fie eficientă în tratarea impotenţei este necesară o cură periodică şi îndelungată.
• Năutul reprezintă un remediu natural foarte eficient în tratarea impotenţei. Luaţi o mână de boabe de năut şi lăsaţi-le o noapte într-o cană cu apa căduţă; a două zi, beţi zeama rezultată.
• În cazul bărbaţilor care au o virilitate generală scăzută sau sunt supraponderali, un efect benefic îl pot avea deopotrivă seminţele de floarea-soarelui, nucile şi sâmburii de caise. Graţie vitaminei E pe care o conţin, acestea sporesc fertilitatea şi protejează împotriva impotenţei vasculare.
• Principală cauza a impotenţei hormonale o constituie consumul excesiv de alcool, iar carnea şi prăjelile, pe lângă că dăunează circulaţiei sanguine, nu ajută la tratarea acesteia.
• De altfel, un alt tonic sexual sunt condimentele, cum ar fi cardamomul, scorţişoară, nucşoară şi ghimbirul.

VN:F [1.2.2_602]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Share on Facebook

Investigaţii în prevenirea cancerului mamar

14.07.2008

Serialul Investigaţii în prevenirea cancerului mamar difuzat de SănătateaTV urmăreşte să familiarizeze doamnele cu paşii pe care trebuie să-i urmeze un astfel de consult, precum şi să dărâme câteva mituri care, din păcate, sunt actuale.

Explorarea mamografică a glandelor mamare nu prezintă niciun factor de risc, chiar mai mult este recomandată cu tărie de către specialişti femeilor cu vârste între 40 şi 60 de ani. Acest examen de depistare poate fi extins şi către ceilalţi poli de vârstă, în special pentru a depista în stadiu incipient orice afecţiune la nivelul sânilor.

În primul episod veţi putea vedea cum se efectuează în mod corect explorarea mamografică, urmând sfaturile şi îndrumările date de dr. Aurel Diculescu. Cel de-al doilea epidod este dedicat mamografiei, luând în calcul maniera în care se realizează, dar şi citirea rezultatelor – aspect deseori neclar pentru paciente.
Mamografia reprezintă radiografia glandelor mamare, care se face la nivel bilateral, în două incidenţe, eventual şi cu o incidenţă suplimentară, şi care nu prezintă din punct de vedere al iradierii niciun fel de risc pentru pacientă. După vârsta de 35 de ani se recomandă ca femeile să-şi facă o astfel de radiografie a sânului cel puţin o dată pe an. În momentul în care vă prezentaţi la mamografie, nu trebuie să aveţi cunoştinţe sau o pregătire anterioară, graţie adaptabilităţii aparatelor la fiziologia sânului, dar şi a unei scurte şedinţe de instruire pe care v-o face doctorul dumneavoastră. O mamografie este cea mai bună metoda radiologică disponibilă astăzi ce poate detecta cancerul de sân precoce.

Marea problemă ce poate fi relevată de o mamografie este identificarea unei tumori la nivelul sânului, de natură benignă sau malignă. Limitele dintre acestea două sunt destul de puţin tranşante, de aceea când există o supoziţie de malignitate, adesea este bine să cerem de urgenţă un control de certitudine, cum ar fi examenul histopatologic. De cele mai multe ori certitudinea diagnostică nu poate fi stabilită numai pe baza examenului mamografic. Se poate întâmpla ca, în proporţie de 8-10 %, în funcţie şi de experienţa medicului care interpretează mamografia, examenul histopatologic să furnizeze date inverse privind un rezultat benign/malign. Acesta este un aspect foarte delicat, căci rezultatul fals negativ mamografic poate crea prejudicii mari, dând asigurări pacientei că anomalia pe care o are nu are nicio importanţă, iar după o perioadă de un an sau un an jumătate, aceasta să degenereze în metastaze – astfel momentul terapeutic se pierde, iar şansele pacientei de însănătoşire scad dramatic.

O mamografie poate fi prescrisă unei femei ce are antecedente personale sau familiale de cancer la sân sau la alte organe, în funcţie de vârsta ei. Pacientele care sunt fertile încă trebuie să se asigure că nu sunt însărcinate înainte de efectuarea mamografiei. Pentru femeile care au implant de sân există o şansă extrem de mică ca presiunea exercitată în timpul procedurii să cauzeze o ruptură sau o herniere, apoi fiind necesară o intervenţie pentru scoaterea implantului. Pentru femeile cu implant la sân, abilitatea unei mamografii de a detecta anomaliile scade de la 92% la 33%, deoarece conţinutul implantului (gel sau lichid) poate bloca vederea.
Episodul al treilea introduce o nouă metodă de investigare a glandelor mamare, continuând apoi să explice pacientelor maniera în care mamografia ajută la punerea diagnosticului.

În acest sens, ductografia constituie acea metodă de investigaţie ce se aplică unui sân secretant – pacienta poate să constate ca, în anumite momente, între cicluri spre exemplu, una din glandele mamare are o secreţie: seroasă, sero-sanghinolentă, sanghinolentă, fiind vorba în aceste situaţii de un posibil fibroadenom dendiritic intracanalicular. Ductografia se face, de obicei, intraspitalicesc şi mai rar în ambulatoriu, şi constă în introducerea unei substanţe de contrast pentru radiografierea canalelor galactoforme.

Revenind la mamografie, dr. Aurel Diculescu menţionează că mamografia evidentiază, pe lângă structura glandei mamare, şi prezenţa la nivelul ei a unor formaţiuni care în mod normal nu au ce căuta pe respectiva imagine mamografică. Mamografia se efectuează cu un aparat radiologic special numit mamograf, iar pentru a obţine o expunere optimă este necesară comprimarea sânului. În funcţie de experienţa radiologului care interpretează imaginea mamografică, analizând elementele de contur, de intensitate, de prezenţa sau absenţa microcalcificarilor la nivelul sânului, se pot trage concluzii, apropiate de certitudinea diagnostică, asupra aspectului benign sau malign. Trebuie însă reţinut că biopsia este arbitrul suprem în materie de diagnostic al cancerului mamar. Niciun chirurg nu va efectua o ablaţie a glandei mamare şi niciun oncolog chimioterapeut nu va lua în tratament o pacientă, până nu are certitudinea histopatologică.

Odată pus diagnosticul clar, stabilindu-se că este vorba de o leziune mamografică cert malignă, trebuie să se asigure certitudinea diagnostică prin examen histopatologic, aplicându-se apoi tratamentul conform stadiului şi schemei terapeutice de principiu. Dacă leziunea prezintă numai suspiciuni de malignitate (elementele la un anumit nivel nu sunt suficient de clare), se cere extinderea investigaţiilor: ultrasunete sau control periodic la 3 luni, 6 luni; în funcţie de modificările care apar pe imagine stabilindu-se actul terapeutic.

Pentru ca mamografia să aiba rezultate cât mai concludente, trebuie urmate câteva repere şi anume: efectuarea acesteia la mijlocul perioadei între cele două cicluri menstruale (între a XIV-a şi a XVII-a zi); daca în trecut pacienta a mai făcut mamografii, este bine să se prezinte cu ele la consult pentru a putea fi analizată situaţia în ansamblu.
În final, specialistul atenţioneaza femeile cu privire la prezentarea tardivă la control: faptul că nimeni din familie nu a suferit de o afecţiune neoplazică, nu înseamnă că noi suntem ferite! Mai mult, adaugă doctorul, mamografia nu este dăunătoare organismului şi nu este dureroasă, iar costul ei este de obicei acoperit de Casa Asigurărilor de Sănătate. Pentru a veni în sprijinul dumneavoastră s-a înfiinţat în cadrul Institutului Oncologic Bucureşti un Centru de Depistare Precoce a Cancerului unde fiecare femeie asimptomatică beneficiază gratuit de un examen clinic, un examen Papanicolau şi eventual o mamografie.

Societatea americană pentru cancer recomandă tuturor femeilor care nu prezinta niciun fel de simtome şi care nu detectează noduli mamari să urmeze aceste indicaţii:
• După 20 de ani să se autoexamineze (să-şi palpeze sânii) o dată pe lună;
• Femeile cu vârste cuprinse între 20 şi 40 de ani trebuie să fie examinate de către un medic la fiecare 3 ani şi anual după ce împlinesc 40 de ani;
• Prima mamografie, de bază, se efectuează între 35-40 de ani;
• Femeile cu vârste cuprinse între 40-49 de ani mamografia se efectuează la fiecare 1-2 ani;
• După 50 de ani, mamografia trebuie să se facă anual. Femeile ce au un istoric personal sau familial de tumori mamare trebuie să colaboreze cu doctorul lor şi să se programeze pentru examinare mai frecvent. Oricum, ţesutul mamar la femeile mai tinere (mai tinere de 30 de ani) tinde să fie mai dens, ceea ce face mai dificilă detectarea micilor modificări ce pot să apară pe mamografie. Aceste femei pot face examen screening pentru tumorile mamare cu ajutorul ecografiei sau ultrasunetelor o dată la fiecare 2-3 ani.

VEZI VIDEO: Serialul Investigatii in prevenirea cancerului mamar, ce reuneste 3 emisiuni realizate in colaborare cu dr. Aurel Diculescu, medic primar radiolog, Centrul GRAL Medical. Serialul poate fi urmarit la categoria Obstetrica – Ginecologie.

VN:F [1.2.2_602]
Rating: 2.8/5 (2 votes cast)
Share on Facebook

Cancerul de prostata – Partea I – Factori de risc

4.07.2008

Vineri 4 iulie a fost postata emisiunea Cancerul de prostata – Partea I – Factori de risc realizata cu prof. dr. Ionel C. Sinescu, seful Clinicii de Chirurgie Urologica si Transplant Renal la Spitalul Clinic Fundeni. Emisiunea poate fi vizionata la Categoria Urologie.

Sinopsis: Incidenta cancerului de prostata creste, dar în acelasi timp scade si vârsta afectata, întânindu-se si la 35 de ani. Cancerul de prostata este cel mai frecvent cancer întâlnit în patologia umana si cel mai diagnosticabil cancer. Factorii de risc: ereditatea si profilul hormonal al barbatului, vârsta în general peste 65 de ani, diagnosticul de adenom de prostata, vasectomia, infectii ale prostatei. Incidenta cancerului de prostata este mai mare la populatia de culoare, în SUA numarul cazurilor de cancer de prostata la populatia de culoare fiind de doua ori mai mare decât cel întâlnit la populatia caucaziana. S-a descoperit ca doze moderate de vitamina E pot preveni aparitia cancerului de prostata.

Alte emisiuni din categoria Urologie:

  • Adenomul de prostata – Simptome si complicatiiProf. dr. Ionel C. Sinescu, seful Clinicii de Chirurgie Urologica si Transplant Renal la Spitalul Clinic Fundeni. Prostata este un organ specific sexului masculin care se gaseste la rascurcea dintre calea genitala si calea urinara, practic se gaseste sub vezica urinara. Adenomul de prostata poate aparea la orice barbat dupa vârsta de 35 ani, aceasta afectiune fiind o tumora benigna. Prin cresterea în volum a prostatei, uretra care trece prin mijlocul prostatei va fi comprimata mecanic în sens lateral de lobii prostatici, ceea ce înseamna ca urinarea devine mai dificila. Marirea în volum a prostatei este dependenta de hormonii secretati de testicule, de testosteron.
  • Adenomul de prostata – Diagnostic si tratamentProf. dr. Ionel C. Sinescu, seful Clinicii de Chirurgie Urologica si Transplant Renal la Spitalul Clinic Fundeni. Cel mai alarmant semnal pentru un barbat care sufera de adenom de prostata este blocarea completa a evacuarii vezicale, retentia completa de urina. Diagnosticul se stabileste fie prin investigatii care sunt facute unui barbat în principiu care nu are simptomatologie specifica, si pentru aasta exista ecografia de aparat urinar care în mod normal este recomandata oricarui barbat dupa vârsta de 35 de ani, o data pe an pâna la 50 de ani, iar dupa aceasta vârsta de doua ori pe an. Tratamentul chirurgical pentru adenomul de prostata ar putea fi împartit în doua grupe.
  • Disfunctiile erectile – intre psihic si somatic - Dr. Valentin Voinescu, medic primar urolog, clinica GRAL Medical. Disfunctia erectila este o disfunctie sexuala si reprezinta incapacitatea persistenta sau recurenta a unui barbat de a obtine si mentine o erectie suficienta pentru a realiza sau finaliza actul sexual. Disfunctiile erectile sunt frecvente si se pot trata in aproximativ 95% din cazuri. Dr Valentin Voinescu ne explica ca disfunctiile erectile pot avea mai multe cauze: psihice sau somatice. Fumatul, consumul de alcool si obezitatea sunt cauze majore ale aparitiei disfunctiei erectile si ale agravarii acesteia.
VN:F [1.2.2_602]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Share on Facebook

Scorul APGAR

26.06.2008

Scorul APGAR reprezintă punctajul acordat de medic nou născutului imediat după naştere, sau pe inşelesul tuturor, prim notă obţinuta de micuţi. Controlul se realizează de către neonatolog la 60 de secunde după naştere. Medicul măsoară următorii parametri:

• respiraţia spontană

• frecvenţa cardiacă

• culoarea tegumentelor

• excitabilitatea reflexă

• tonusul muscular

În funcţie de respectivele manifestări clinice pe care le prezintă, nou-nascutul primeşte un scor, cunoscut drept scorul APGAR.
Scorul Apgar a fost propus de către Virgina Apgar în anul 1953, ca o modalitate de evaluare a stării nou-născutului imediat după naştere. În funcţie de valoarea scorului Apgar, nou-nascuţii se împart în patru grupe:

• Scorul Apgar 8-10 – copilul respiră normal, singur, are ritm cardiac mai mare de 100/min, iar tegumentele capătă culoarea roz generalizată. Medicul aspiră secreţiile orofaringiene. De acest scor beneficiează conform medicilor peste 90% dintre nou născuţi. În cazul În care medicul neonatolog nu este în sală, scorul Apgar poate fi calculat copilului dumneavoastră şi de către medicul ginecolog
• Scorul Apgar 5-7 – nou născutul nu respiră iniţial spontan, iar respiraţia se reia doar dupa manevrele tactile. Ritmul cardiac este mai mare de 100 bătăi pe minut, dar culoarea tegumentelor rămâne cianotică. Se poate asocia administrarea de oxigen.
• Scorul Apgar 3-4 – copilul nu respiră spontan, în ciuda stimulării tactile, iar ritmul cardiac este mai mic de 100/min.
• Scorul Apgar 0-2 – nou-născutul care nu respiră, nu are bătăi cardiace audibile, tonusul muscular este scăzut, este cianotic şi nu reacţionează reflex la dezobstrucţia căilor aeriene.

Peste 50% dintre prematurii cu vârsta gestaţională de 25-26 săptămâni primesc scorul Apgar cuprins între 0-3, fără să aiba acidoza severa, si răspund foarte bine la resuscitare.
Scorul Apgar calculat imediat după naştere nu este cel mai important. Relevanţa cea mai mare o are scorul care este măsurat la aproximativ 20 de minute după naştere.
Scorul APGAR este util si prin prisma simplităţii cu care este calculat. Foarte usor de constatat, măsurând cu acurateţe starea de sănătate a bebeluşului în primele momente din viaţă, scorul APGAR este astăzi folosit în maternităţile din lumea întreagă !

Ce scor a obţinut bebeluşul tău la naştere ?

Aşteptăm răspunsurile tale pe forum în topicul deschis special pentru aceast subiect -> Scorul APGAR.

VEZI VIDEO: Scorul APGAR, Dr. Adrian Crăciun, medic neonatolog, Spitalul Cantacuzino. Emisiunea poate fi vizionata la Categoria Pediatrie.

VN:F [1.2.2_602]
Rating: 0.0/5 (0 votes cast)
Share on Facebook

Vreau un bebe! Ce trebuie să ştiu înainte de a rămâne însărcinată?

26.06.2008

Dacă vă planificaţi sarcina şi v-aţi pus în plan să rămâneţi însărcinată, atunci dumneavoastră deţineţi controlul asupra acestei perioade. Informaţi-vă, mergeţi la medic de urgenţă pentru a vă asigura o sarcină sănătoasă şi pentru a preveni complicaţiile în timpul graviditatii şi ulterior, a naşterii.

În cazul în care rămâneţi însărcinată accidental, este foarte important să fiţi permanent atentă la ce mâncaţi şi să nu omiteţi legumele, fructele, alimentele bogate în calciu, să aveţi o alimentaţie corectă, să consumaţi puţine băuturi cu conţinut ridicat de cofeină, să spălaţi corect fructele şi legumele, precum şi să evitaţi consumul de lapte nepasteurizat, primele două săptămâni de sarcină fiind esenţiale în evoluţia ulterioară a mamei şi bebeluşului.

Perioada cea mai potrivită pentru a deveni mamă este între 20 şi 30 de ani. Femeia trebuie să consulte medicul specialist pentru a se asigura că nu suferă de afecţiuni ginecologice care ar putea pune în pericol sănătatea viitorului bebeluş: procese inflamatorii cronice pelviene, în special inflamatia trompelor uterine sau boli cu transmitere sexuală. Este esenţial ca şi femeia şi bărbatul să se supună unei serii de teste specifice şi să înceapă modificarea stilului de viaţă: o dietă echilibrată, respectarea programului de odihnă, renunţarea la fumat. Este indicat ca toate aceste schimbări să aibă loc înainte de conceperea copilului.

Dacă vă propuneţi să concepeţi imediat după ce aţi întrerupt anticoncepţionalele, va fi foarte greu să stabiliţi data la care veţi naşte. După ce încetaţi să luaţi anticoncepţionale, ciclul menstrual este neregulat, de aceea momentul ovulaţiei în primul ciclu este foarte greu de prevăzut. De altfel, doctorii chiar recomandă renunţarea la pilule cu cel puţin 6 luni înainte de a concepe, pentru a evita ca dumneavoastră sau fătul să întâmpinaţi probleme pe tipul sarcinii. Se poate întâmpla ca ciclu menstrual să nu apară imediat după încetarea pilulelor, deoarece ovarele dumneavoastră au nevoie de un timp pentru a se recupera. Dacă ciclul nu apare însă în trei luni de zile, se recomandă să consultaţi un specialist.

Trebuie să ştiţi că nu există nicio dovadă că nicotina din ţigările sau cofeina din cafeaua consumată de bărbat afectează capacitatea de concepere sau cauzează defecte ale fătului. Însă mama trebuie să evite fumul de ţigară al altora pe durata sarcinii şi evident să nu fumeze.
Dacă nu vă mai amintiţi să fii făcut vărsat de vânt pe perioada copilăriei, faceţi un test de sânge. În cazul în care se dovedeşte că nu aţi avut, vaccinaţi-vă chiar în acel moment. Unii medici recomandă, ca metodă de precauţie, să aşteptaţi în jur de 3 luni de la imunizare până a concepe copilul, deoarece contactarea vărsatului de vânt în timpul sarcinii are efecte dramatice şi extrem de grave asupra mamei şi fătului.
Dacă observaţi că nu aţi reuşit să rămâneţi însărcinată în decursul unui an de zile, problema dumneavoastră ar putea fi mai gravă, ţinând de fertilitatea dumneavoastră sau a tatălui şi, de aceea trebuie să vă adresaţi medicului pentru consult şi analize.

Deficienţa de iod în alimentaţia viitoarei mămici poate afecta foarte grav viitorul bebeluş, care riscă să se nască cu retard mintal sau chiar să moară pe parcursul graviditatii. De aceea este necesară testarea glandei tiroide înainte de concepere, dar şi pe parcursul primului an după naştere.

Se recomandă administrarea de acid folic cu 3 luni înainte de concepere şi în primele 12 săptămâni de sarcină. Luarea acidului folic înainte de a concepe şi în primele săptămâni de sarcină reduce riscul anomaliilor congenitale ale sistemului nervos la copii.

Deficienţa de fier în timpul sarcinii este una din cauzele hemoragiilor după naştere, infecţiilor, greutăţii mici la naştere, mortalităţii materne şi infantile. Chiar şi o deficienţă moderată de fier are consecinţe negative: performanţă intelectuală scăzută; dezvoltarea fizică inadecvată a copiilor mici, a prescolarilor şi elevilor; imunitate scăzută şi predispoziţie la bolile infecţioase.

VN:F [1.2.2_602]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Share on Facebook

Investigaţii de laborator utile în monitorizarea sarcinii

26.06.2008

Analizele de laborator efectuate înainte de sarcină şi în timpul sarcinii au rolul de a informa şi de a depista şi trata eventuale afecţiuni pentru a nu exista consecinţe grave asupra fătului şi cuplului.

Analizele de laborator sunt necesare şi profilactice, reprezintă o responsabilizare şi informare a părinţilor asupra sănătăţii lor şi a micuţului lor şi nu ar trebui să fie privite ca un motiv de panică. După prima ecografi, de regulă transvaginală, medicul ginecolog şi cel de familie vor stabili un plan de analize pentru a se verifica starea de sănătate a viitoarei mame şi, implicit, a fătului.

Investigaţiile de laborator care sunt necesare în cursul unei sarcini normale sunt următoarele:

1. Hemograma trebuie efectuată imediat după stabilirea sarcinii pentru depistarea precoce a anemiei. Începând cu săptămâna 21 trebuie repetată hemograma la fiecare 4 săptămâni, urmărindu-se în special valoarea hemoglobinei. Germanii recomandă ca valoarea hemoglobinei să fie menţinută peste 11.2 g/dl, iar americanii recomandă peste 10.5 g/dl.

2. Stabilirea grupei de sange (A, B, O, AB) şi factorului Rh. Factorul Rh este desemnat fie pozitiv (adică prezent), fie negativ (adică absent). Majoritatea oamenilor (85% din rasa albă) au factorul Rh pozitiv. Grupul sangvin si factorul Rh trebuie efectuate cât mai rapid la ambii parteneri pentru a identifica o posibilă incompatibilitate de grup sangvin şi Rh şi de a permite o corectă monitorizare în timpul sarcinii. Determinarea factorului Rh este obligatorie in sarcină. În cazul în care gravida are Rh negativ, se va stabili şi Rh-ului tatălui, pentru că factorul Rh este mostenit întotdeauna de la tată. Dacă se descoperă incompatibilitate Rh, se dozează lunar aglutininele în sângele gravidei, începând din luna a VI-a de sarcină

3. Examenul de urină trebuie efectuat la fiecare 4 săptămâni pentru a depista o eventuală infecţie (fiind necesară în acest caz şi urocultura), posibilele pierderi de proteine, prezenţa de glucoză. Sunt necesare investigaţii suplimentare în vederea diabetului zaharat şi gestaţional.

4. Diagnosticul infecţiilor congenitale este deosebit de important, datorită impactului pe care acestea îl pot avea asupra dezvoltării fătului şi nou-născutului. Infecţiile dobândite în cursul sarcinii pot avea consecinţe deosebit de grave, precum: avortul spontan, naşterea prematură, malformaţii congenitale.

Screeningul pentru infecţii congenitale are rolul de a evalua statusul imun matern faţă de un anumit patogen şi de a detecta prezenţa unei infecţii active. Sunt recomandate următoarele teste:

► Anticorpii IgG şi IgM pentru virusul rubeolei – cât mai devreme în sarcină. Dacă anticorpii IgG sunt pozitivi şi cei IgM sunt negativi înseamnă că pacienta are imunitate faţă de acest virus şi nu mai trebuie efectuate testări ulterioare. Dacă însă se constată absenţa imunităţii (IgG negativ) serologia pentru rubeolă va fi repetată în cursul săptămânilor 16-18. În cazul infecţiilor acute IgM este pozitiv de obicei pe o perioadă de 4-8 săptămâni de la debutul simptomatologiei. Un IgM pozitiv trebuie verificat prin cel puţin 2 metode.

► Anticorpii IgG şi IgM pentru citomegalovirus. Citomegalovirusul are aceleaşi efecte asupra embrionului ca şi virusul rubeolei, trebuind depistat în primul trimestru de sarcină, cât mai rapid. Numai în cazul în care mama se infectează prima dată în cursul sarcinii cu acest virus există riscul afectării fătului. Un IgM pozitiv ridică posibilitatea unei infecţii active, care însă necesită evaluări ulterioare. Dacă la un screening înainte de sarcină sau la prima determinare la începutul sarcinii se constată IgG pozitiv şi IgM negativ se consideră că există un risc minim de infecţie congenitală şi nu sunt necesare evaluări ulterioare. Dacă însă se obţine IgG negativ şi IgM negativ este necesară repetarea determinărilor în luna a 4-a.

► Anticorpii IgG şi IgM pentru toxoplasmă trebuie testaţi înainte de sarcină sau cât mai rapid în sarcină. Anticorpii IgG pozitivi şi IgM negativ demonstrează prezenţa imunităţii şi nu este necesară repetarea testelor în cursul sarcinii. Dacă imunitatea este absentă (IgG negativ) testarea se va repeta la intervale de 8-12 săptămâni. Dacă la prima determinare în cursul sarcinii se depistează atât IgG pozitiv şi IgM pozitiv pacienta este suspectată de o infecţie activă. Totuşi, având în vedere faptul că anticorpii IgM pot persista până la un an de la infecţie, diagnosticul de toxoplasmoză activă este dificil de pus şi necesită determinări de IgG cantitativ în dinamică precum şi confirmarea pozitivităţii IgM prin cel puţin 2 metode (eventual determinarea să fie cantitativă!).

În aceste cazuri, trebuie să existe o colaborare strânsă între medicul generalist, ginecolog, parazitolog şi medicul de laborator. Contactul cu animale (pisici), consumul de carne insuficient preparată constituie factori de risc.

Un test mai nou care permite diferenţierea unei infecţii recente de o infecţie mai veche, folosindu-se o singură probă de ser, se referă la determinarea avidităţii anticorpilor IgG. Metoda evaluează intensitatea legării anticorpilor specifici IgG de antigenul multivalent Toxoplasma şi introducerea ei în practica laboratorului clinic a revoluţionat diagnosticul serologic al infecţiei. Aviditatea anticorpilor IgG este scăzută în cursul infecţiei primare, dar creşte treptat în decurs de săptămâni sau luni, ca urmare a selectării celulelor B capabile să producă imunoglobuine specifice.

Datele actuale indică faptul că testul de aviditate reprezintă o metodă de confirmare suplimentară a cărei principală valoare este demonstrată în situaţia în care se obţine un index crescut de aviditate, care exclude posibilitatea unei infecţii recente. Efectuarea testului la pacientele gravide în cursul primelor 16 săptămâni de sarcină oferă şansa de a reduce monitorizările în dinamică şi de asemenea necesitatea de a recurge la metode invazive (amniocenteză cu determinări PCR din lichidul amniotic). Reduce de asemenea şi riscul de tratament nenecesar cu spiramicină sau alte medicamente, precum şi anxietatea pacientelor asociată cu testări suplimentare. Astfel, demonstrarea prezenţei anticorpilor IgG de aviditate înaltă în primul trimestru de sarcină exclude net infecţia maternă primară. În aceste situaţii fătul are o şansă foarte mică de a dezvolta infecţie congenitală, intervenţia terapeutică nefiind necesară.

Deşi serologia pentru virusul rubeolei, citomegalovirus şi Toxoplasmă se recomandă a se efectua cât mai precoce în sarcină, cel mai corect ar fi ca acestea să fie solicitate înainte de concepţie (dacă se urmăreşte o planificare a sarcinii), pentru a se reduce erorile de interpretare care pot apărea în cazul obţinerii unor rezultate pozitive în cursul sarcinii.

► Anticorpii IgG şi IgM pentru virusul herpetic tip I şi II. Există 2 tipuri distincte de virus herpetic: HSV I şi HSV II. HSV I este asociat în principal cu infecţii oculare şi orale, în timp ce HSV II determină leziuni genitale. Ambele virusuri rămân într-o stare latentă şi pot fi reactivate în cursul sarcinii. Infecţia primară a gravidei cu HSV II se manifestă prin leziuni veziculare dureroase la locul inoculării. Totuşi, există situaţii în care boala poate rămâne subclinică, mai ales la gravidele care au venit anterior în contact cu HSV I. Se consideră că frecvenţa infecţiilor congenitale cu HSV II este de 1 la 2000-5000 de naşteri. În cele mai multe cazuri infecţia se transmite în cursul travaliului, la trecerea prin canalul cervical. Transmiterea infecţiei în primele săptămâni de sarcină se poate asocia cu pierderea sarcinii. Infecţiile dezvoltate mai tarziu pot determina microcefalie sau hidrancefalie şi leziuni oculare. Screeningul serologic se face doar la gravidele care au factori de risc crescut pentru infecţie. Depistarea anticorpilor de tip IgM este utilă pentru confirmarea unei infecţii active.

► Serologia pentru sifilis (VDRL şi TPHA) se efectuează atât la începutul sarcinii, cât şi în trimestrul III. Forma cea mai obişnuită de sifilis activ la viitoarele mame este sifilisul secundar stadiu care poate rămâne infecţios până la 2 ani de la infecţia primară. În schimb, se consideră că pasajul transplacentar al treponemei este posibil doar din luna a 5-a. Gravitatea infecţiei congenitale este deosebită în cazul în care mama contactează boala în primele două luni de sarcină.

► Serologie pentru HIV. Se face numai cu acordul pacientei la debutul sarcinii. Rata de transmitere a infecţiei la făt este de 25-50%.

► AgHBs se determină cât mai aproape de momentul naşterii la pacientele cu risc crescut faţă de această infecţie. În ultimul timp s-a introdus analiza de rutină pentru depistarea antigenului HBs, deoarece virusul hepatitei B poate fi transmis copilului la naştere sau transplacentar.

► Serologia pentru Listeria monocytogenes. Listeria monocytogenes este o bacterie ce se transmite la om prim consumul de alimente contaminate: lapte nepasteurizat şi derivate ale acestuia, carne şi legume crude, produse de tip fast-food. Gravidele se infectează cel mai adesea în trimestrul III de sarcină, datorită scăderii imunitaţii de tip celular înregistrată în această perioadă, infecţia se poate transmite transplacentar la făt. Listerioza congenitală este o afecţiune de natură septică, care nu induce malformaţii, în 70-80% din cazuri sunt provocate de naşteri premature, în timp ce în restul cazurilor se poate produce moartea fătului în utern. Tratamentul precoce al bolii previne infecţia congenitală.

► Examenul secreţiei vaginale trebuie efectuat ori de câte ori pacientă prezintă leucoree. Infecţia gonococică contractată în sarcină poate determina infecţii neonatale.

► Determinările antigenului Chlamydia în secreţiile genitale sau în urină fac parte, în unele ţări, din programul de screening prenatal. Infecţia chlamidiană congenitală este produsă de serotipul D-K şi evoluează de obicei cronic şi asimptomatic, aceasta creşte riscul de naştere prematură, avort spontan şi poate determina la nou născut conjunctivită şi pneumonie. Infecţiile genitale cu Chlamydia trachomatis constituie cele mai frecvente boli cu transmitere sexuală.

► Cultură secreţie genitală pentru Streptococ de grup B. Streptococul de grup B reprezintă unul dintre cei mai importanţi agenţi patogeni în periaoda neonatală. Aproximativ 5-30% din gravide sunt purtătoare ale bacteriei, cu localizare vaginală şi-sau rectală. Cel mai frecvent, nou-născutul dobândeşte infecţia în momentul ruperii membranelor sau la trecerea prin canalul cervical. Există 2 forme clinice de manifestare a infecţiei neonatale: septicemie, cu debut precoce în primele zile de viaţă, meningită cu debut tardiv în decursul primelor luni. Pentru prevenirea acestor complicaţii, se recomandă screeningul pentru Streptococul de grup B (prin cultura secreţiei genitale) la toate gravidele aflate în săptămânile 35-37 de sarcină.

► Diabetul gestaţional. Gravidele care prezintă stres metabolic dezvoltă această afecţiune. Se recomandă modificarea dietei, exerciţiu fizic usor, urmărirea valorilor glicemiei. Glicemia creşte de obicei între săptămânile 24 şi 28 ale sarcinii.

► Screeningul prenatal pentru anomalii fetale. Sindromul Down (trisomia 21) este cea mai frecventă aberaţie cromozomială de tip autozomal. În afară de factorii etnici şi geografici prevalenţa sa este legată în special de vârsta mamei. Pacientele peste 35 ani au un risc crescut de a dezvolta această anomalie. Riscul individual de a naşte un copil cu sindrom Down poate fi calculat atât în funcţie de vârsta mamei cât şi pe baza valorilor obţinute la unul dintre cele 2 teste de screening prenatal, efectuate fie în trimestrul I (dublu test), fie în trimestru II de sarcină (triplu test). Pentru interpretarea rezultatelor este foarte important să se cunoască cu precizie vârsta gestaţională (stabilită, cel mai corect, pe baza ecografiei). Au indicaţie pentru screening-urile prenatale în special pacientele peste 35 ani şi cu istoric familial pozitiv pentru anomalii fetale.

VN:F [1.2.2_602]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Share on Facebook

Acneea-aspecte generale

29.05.2008

Joi 29 mai a fost postata emisiunea Acneea-aspecte generale, interviu realizat cu dr. Bogdan-Dimitrie Niculae, specialist dermatolog, presed. Asociatiei Medicale Romanesti de Medicina “Anti-Aging”, director Centrul Medical Lasermed.

Emisiunea poate fi vizionata la Categoria Dermatologie Estetica.

Sinopsis: Acneea este o afectiune cutanata caracterizata prin aparitia cosurilor prin obstruarea porilor. Cauzele aparitiei acneei sunt: hormonale-hipersecretia glandelor sebacee, alimentatia defectuoasa, ereditare.  Tratamentul acneei complexe trebuie stabilit in urma unui consult interdisciplinar intre medicul dermatolog, endocrinolog, nutritionist si ginecolog. Tratamentul depinde de multe ori de varsta pacientului, de tipul de acnee, de factorii cauzatori sau de asocierea cu alte afectiuni din sfera ginecologica sau endocrinologica. In timp ce tratamentul acneei juvenile este local, bazat pe creme si geluri speciale, in acneea severa tratamentul este complex: se urmareste diminuarea seboreei, introducerea tratamentelor microchirurgicale, peelingului chimic, tratamentelor IPL (lumina pulsata).  Cel mai nou tratament al acneei este cel cu laser cu dubla actiune : urmareste distrugerea bacteriilor si stimularea colagenului propriu fara a arde pielea. Este o procedura simpla care implica doar o usoara iritatie a pielii, fara riscuri si cu rezultate spectaculoase.

VN:F [1.2.2_602]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Share on Facebook

Analiza Minerala Tisulara (AMT) – 3 parti

22.05.2008

SanatateaTV a postat astazi, 22 mai, serialul Analiza Minerala Tisulara, o serie de 3 interviuri realizate cu dr. Stefan Tiron, medic posturolog.

Toate cele 3 parti pot fi vizionate la categoria Analize Medicale.

Analiza minerala tisulara (AMT) – Partea 1

AMT este printre cele mai mai moderne, complete si neinvazive metode de laborator pentru evaluarea starii de sanatate a unui pacient. AMT se bazeaza pe o tehnologie de ultima ora, pusa la punct de NASA: spectrofotometria cu absorbtie atomica. Printr-o singura determinare, AMT evalueaza nivelul a celor mai importante 36 de minerale din organism: 30 esentiale pentru sanatate + 6 minerale toxice. Esantionul din parul pacientului se obtine prin taierea firelor de par, cat mai aproape de pielea scalpului. AMT determina prezenta in organism a metalelor toxice provenite din mediu (alimente, aer, apa, expuneri profesionale). Firul de par constituie tesutul de electie pentru depozitarea acestor substante, si reprezinta deci un material optim de analiza.

Analiza Minerala Tisulara (AMT) – Partea 2

AMT permite aprecierea nivelului mediu de minerale existente in celule si a principalelor metale toxice depozitate in organism. Cele mai frecvente metale toxice evidentiate prin analiza minerala tisulara sunt cadmiul, plumbul, arsenicul. Impreuna cu examenul clinic, AMT permite elaborarea unei strategii nutritionale strict individualizate si recomandarea unei scheme cu integratori (combinatie sinergica de vitamine + minerale + extracte din plante), conform necesitatilor particulare ale pacientului. AMT depisteaza dezechilibrele inainte ca boala sa se manifeste clinic sau paraclinic si indica tendinta catre dezvoltarea modificarilor metabolismului glucidic, infectiilor, osteoporozei, litiazei, anemiei, disfunctiilor tiroidiene si suprarenalice, patologiilor aparatului digestiv.

Analiza Minerala Tisulara (AMT) – Partea 3

Printre cele mai importante aplicatii ale AMT se numara si determinarea fazei de raspuns la stres si a tratamentului corespunzator, cresterea randamentului profesional printr-o corecta remineralizare a organismului (prin scheme individualizate) si determinarea tendintei la maladii grave si prevenirea acestora prin tratamentul cu integratori si prin dieta adecvata care se recomanda consecutiv analizei.

VN:F [1.2.2_602]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Share on Facebook